Grigore Dolghin

The world as I see it.

Te bagi?

Niciun comentariu
Sue Gardner donate@wikimedia.org
11:46 AM (0 minutes ago)
to me

Dear GRIGORE,

You are amazing, thank you so much for donating to the Wikimedia Foundation!

This is how we pay our bills — it’s people like you, giving five dollars, twenty dollars, a hundred dollars. My favourite donation last year was five pounds from a little girl in England, who had persuaded her parents to let her donate her allowance. It’s people like you, joining with that girl, who make it possible for Wikipedia to continue providing free, easy access to unbiased information, for everyone around the world. For everyone who helps pay for it, and for those who can’t afford to help. Thank you so much.

I know it’s easy to ignore our appeals, and I’m glad that you didn’t. From me, and from the tens of thousands of volunteers who write Wikipedia: thank you for helping us make the world a better place. We will use your money carefully, and I thank you for your trust in us.

Thanks,

Sue Gardner
Wikimedia Foundation Executive Director


Join me, guys.

Gulagul: o istorie

3 comentarii

Azi am întors ultima filă a unei cărți înfricoșătoare, pe care n-am putut să o las din mână timp de 4 zile. O radiografie a GULAG-ului, foarte bine documentată, în care sunt citate documente oficiale, provenite din arhivele desecretizate de curând, memorii ale deținuților politici, păreri expuse sub rezerva anonimatului de către foști administratori de lagăre, foști anchetatori politici, foști gardieni, mă rog, cei din partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată.

Am văzut deseori pe stradă tineri purtând tricouri cu El Comandante și secera și ciocanul. Dacă l-aș opri pe oricare dintre ei și l-aș întreba: „Ai purta un tricou cu o zvastică pe fundalul steagului nazist?”, cel mai probabil mi-ar răspunde că nu. Ei bine, sistemul concentraționar sovietic (și, prin extensie, al întregului bloc comunist, fiindcă toate țările din blocul sovietic au avut GULAG-urile proprii) a fost infinit mai rău. În Rusia sovietică puteai ajunge în lagăr pentru cele mai stupide motive, sau chiar fără nici un motiv.

O cântăreață de operă a ajuns în lagăr, în Siberia, la tăiat lemne, fiindcă dansase cu un diplomat japonez la o recepție oficială. Un muncitor decorat de trei ori pentru abnegație și dăruire în muncă urma să plece cu soția să vadă un film la cinema. În timp ce ea se îmbrăca, el a ieșit afară să fumeze o țigară. A fost arestat și a ajuns pe insula Nazino, pe fluviul Obi, unde a murit 4 luni mai târziu.

Sistemul de lagăre privea arestații ca pe o marfă, cu care uneori nu știa ce să facă, și pe care nu dădea doi bani. „Trebuie duși în Krasnoiarsk. 5000 de kilometri. Dați-le o pâine de persoană și urcați-i în vagoane. Da, dureaza 1 lună, asta e. Cine supraviețuiește bine, cine nu, să-i numere la destinație.”

Oamenii aceia au trecut prin experiente incredibile, pentru care nu i-a pregătit nimeni și care au avut darul să le frângă demnitatea și toate calitățile umane. Pe lângă normele imposibil de realizat, clima care putea ucide și pe un om bine îmbrăcat și hrănit (de multe ori au lucrat 12-14 ore, în câmp deschis, pe viscol, la -40C), sistemul a avut grijă să aducă în aceleași lagăre și să cazeze în aceleași barăci infractori de drept comun, duri și bătăuși, cărora deținuții politici (în marea lor majoritate intelectuali) nu aveau cum să le facă față. Ziua îi terorizau gardienii, noaptea colegii de baracă și deseori se întâmpla să vină doi haidamaci la tine și să-ți spună „Dă-mi cizmele tale” (ceea ce echivala cu o condamnare la moarte în frigul de a doua zi). Și dacă nu le dădeai, te ucideau pe loc, acolo, în baracă.

Sistemul însuși era caracterizat de incompetență și exces de zel. Oamenii au fost de nenumărate ori trimiși cu trenul către un lagăr care nu exista încă. La un moment dat trenul se oprea în câmp, soldații îi dădeau jos din vagoane pe cei care supraviețuiseră călătoriei și îi puneau să construiască lagărul. Evident, în primele câteva săptămâni dormeau pe pământul gol, până își construiau barăcile, care întotdeauna erau ultimele.

O să dau un exemplu înfiorător, confirmat de arhivele oficiale din Novosibirsk, desecretizate în anii ’90:

În mai 1933 un grup de țărani deportați, caracterizați drept „elemente înapoiate”, au ajuns pe insula Nazino de pe fluviul Obi. Odată ajunși aici, țăranii urmau să-și amenajeze gospodăriile și să-și asigure traiul zilnic prin mijloace proprii în 2 ani, timp în care urmau să fie sprijiniți de stat, în baza unui proiect megalomanic de populare a Siberiei. În primul convoi se aflau 5070 de persoane, în al doilea 1044, adică 6114 în total. Condițiile de transport erau înfiorătoare: mâncarea puțină și proastă, lipsă de aer și de spațiu. Rezultatul: o mortalitate de 35-40 de oameni pe zi. Și totuși aceste condiții s-au dovedit a fi un adevărat lux față de ce-i aștepta pe insula Nazino.

Insula Nazino este un loc pustiu, unde nu există nici o așezare omenească. Nici unelte, nici semințe, nici hrană… Așa a început noua lor viață. A doua zi după sosirea primului convoi, pe 19 mai, a început să ningă și să viscolească. Flămânzi, slăbiți, fără adăpost și unelte, deportații s-au trezit într-o situație fără ieșire. Nu puteau nici măcar să-și aprindă focul ca să nu înghețe. Oamenii au început să moară pe capete…

În prima zi au fost îngropate 295 de cadavre. Abia în a patra sau a cincea zi după sosirea deportaților pe insulă, autoritățile au trimis cu barca ceva făină, câteva sute de grame de persoană. După ce-și primeau rația amărâtă, oamenii alergau la mal încercând să înmoaie în apă făina pe care o puseseră într-o căciulă, intr-un crac de pantalon sau în mâneca hainei. Cei mai mulți dintre deportați încercau să înghită făina goală, se înecau și mureau. Acele cantități de făină au fost singura hrană pe care deportații au primit-o de-a lungul întregii perioade cât au stat pe insula…

Pe 20 august, trei luni mai târziu, continuă să raporteze funcționarul partidului, aproape 4000 din cei 6144 de ”coloniști” muriseră. Ceilalți deportați erau încă în viață fiindcă mâncaseră trupurile celor morți. Potrivit mărturiei altui deținut, care i-a întâlnit pe unii din supraviețuitori în închisoarea Tomsk, aceștia arătau ”ca niște cadavre ambulante” și fuseseră toți arestați sub acuzația de canibalism.

Cartea este impresionantă datorită faptului că analizează toate aspectele sistemului concentraționar, de la modul și scopul pentru care a fost creat, până la desființarea lui și mentalitatea post-GULAG a celor de ambele părți ale gardului de sârmă ghimpată. Și încearcă să explice de ce cei care au lucrat activ în sistemul concentraționar sovietic nu au fost judecați și condamnați, așa cum s-a întâmplat cu capii naziști după război.

În 1998, autoarea, Anne Applebaum, era pe feribotul care o ducea către insula Solovețki (locul de naștere al GULAG-ului rusesc). A avut drept tovarăși de călătorie două cupluri de ruși, veseli și sociabili. O americancă pe feribot era un lucru mai rar întâlnit și evident, erau curioși. Voiau să știe ce face acolo, de ce vorbește rusește, cum i se pare Rusia și în ce fel e diferită de Statele Unite. Ei bine, când le-a spus că merge să vadă ruinele lagărului de concetrare veselia lor s-a stins brusc. Una e să te duci să vezi frumusețea mănăstirilor de pe insule, alta e să te duci pentru lagărele de concentrare. Unul dintre bărbați a devenit ostil și a întrebat-o: „De ce vă interesează pe dumneavoastră, străinii, numai aspectele negative din istoria noastră? De ce să scrieți despre Gulag? De ce nu scrieți despre realizările noastre? Noi am fost prima țară care a trimis un om în spațiu!”.

Prin „noi” omul voia să spună „noi, sovieticii”. Uniunea Sovietică nu mai exista de șapte ani, iar el încă se considera cetățean sovietic…

Au fost oameni în GULAG care au crezut sincer, din tot sufletul, în comunism până în clipa în care glonțul le-a despicat țestele. Și tovarășii lor continuau să serbeze ziua Partidului, acolo, în detenție. Alții, după eliberare, nu s-au putut readapta la viața de om liber și s-au angajat la lagăr, ca muncitori liberi. Alții, mai curajoși, au ajuns acasă și au constatat că nu mai e nimic cum a fost. În rarele cazuri în care și-au reîntâlnit soțiile au constatat ca sentimentele se duseseră de mult. Vasili Aksionov relatează o scenă petrecută când un bărbat și-a regăsit soția după ce petrecuseră niște ani în lagăre. Primul lucru pe care l-a observat a fost acela că ea arăta prea bine: „Mai întâi spune-mi cum ai reușit să nu te urâțești… nici măcar nu ai slăbit!” i-a spus el, știind prea bine care erau modalitățile prin care femeile supraviețuiau în Gulag. În noaptea aceea au dormit în pat, departe unul de celălalt, incapabili să-și vorbească.

Într-un fel sau altul, toți ceilalți, de „afară”, au avut de-a face cu GULAGUL (fie i-au „ajutat” pe alții să ajungă acolo, fie au făcut tot ce era omenește posibil să evite să ajungă acolo. Reacția lui Aleksandr Fadeev, stalinist convins și extrem de temut în domeniul literar, după ce a auzit discursul lui Hrușciov în care acesta condamna cultul personalității și toate greșelile lui Stalin, a fost să dea în patima alcoolului. La una din bețiile sale crâncene i-a mărturisit unui prieten că în calitate de șef al Uniunii Scriitorilor, aprobase arestarea multori scriitori despre care știa că sunt nevinovați. S-a sinucis a doua zi.

Alții au înnebunit. Olga Mișakova, angajată la Comsomol (organizația de tineret), îl denunțase pe liderul ei, Kosarev. Acesta a supraviețuit în lagăr și a fost reabilitat în 1956. Mișakova a fost dată afară. Cu toate acesta, un an de zile a continuat să se ducă la sediul Comsomolului, să stea toată ziua în biroul ei gol și să ia pauze de masă. După ce Comsomolul i-a luat legitimația, ea a continuat să vină la sediu și stătea la intrare cât dura programul ei normal de lucru la birou. Când soțul a fost transferat cu serviciul într-un oraș apropiat, ea tot lua trenul de Moscova la ora 4 dimineața, își petrecea ziua în fața fostului birou și se întorcea acasă seara. A fost internată într-un spital de boli mintale, în cele din urmă.

”Dezghețul” lui Hrușciov a creat două Rusii: una în care erau cei care au stat la închisoare, și una în care erau cei care i-au bagat acolo. Nici una din Rusii nu voia să vorbească despre asta. Fiica lui Serghei Korolev, părintele programului spațial rusesc, a aflat că tatăl ei a fost deținut în Gulag de-abia când ieșise din adolescență și a trebuit să completeze un formular în care trebuia să spună dacă vreuna din rudele ei fusese arestată.

Din aceste motive, și încă multe altele, rușii nu vorbesc despre Gulag. Și timpul le rezolvă pe toate. Unii se domolesc, alții se duc, și dupa 60 de ani nu le mai descurcă nimeni. Oamenii înțelepți trag concluziile care se cuvin și nu privesc înapoi cu mânie.

Citiți cartea. Merită.

Iulian Canaf

2 comentarii

Mărturisesc că de când a fost eliminat Lucian Darie, concursul Vocea României nu mai prezintă interes pentru mine. (am și o teorie legată de eliminarea lui, dar o să zică lumea că sunt paranoic. oops. chiar sunt, hehe )

Au rămas niște oameni în concurs. Marea majoritate talentați, e adevărat. Dar unul dintre ei ieșea în evidență (a fost eliminat și el, din păcate). Este vorba despre Iulian Canaf, un tip între două vârste, care cântă blues. A.G. Weinberger l-a invitat la el în emisiune și au cântat împreună ceva. Și dacă nici A.G.Weinberger nu știe blues, atunci zău, nu știu cine altcineva știe. Serios.

O să vă las să ascultați o piesă cântată de Iulian Canaf împreună cu trupa lui. Mie mi s-a ridicat părul pe ceafă 🙂 Sună impecabil și m-aș bucura să aud mai multe despre (și de la) ei.

 

(notă pentru toți haterii: nu-mi pasă ce etnie e. Să vă aud pe voi cântând mai bine, da?)

„Un om a murit după ce un polițist i-a dat cu spray lacrimogen în față.”

Când citești știrea de mai sus primul gând care-ți vine în minte este ce animal a fost polițistul ăla.

În realitate lucrurile stau un pic diferit. Și anume așa: Un nene de 53 de ani, (cât malu’ și tocmai bun de muncă), stătea la coadă la poștă să ridice ajutorul social, beat muci fiind.

Repet, poate n-am fost suficient de clar: unu’ care în loc să fie la muncă, era la poștă să ridice ajutorul social, după ce a trecut în prealabil pe la crâșmă și s-a îmbătat mangă. Tot din ajutorul social, ca deh, de-aia îl ia, ca să aibă bani de băutură.

Și când a aflat că nu poate să ridice banu’ a început să facă scandal. Atât de mare încât femeia aia de la ghișeu (care oricum nu putea să-i dea banii, că nu ea face legea acolo) a fost nevoită să cheme poliția. Poliția a venit, ăsta era belegiu și prost la băutură și s-a luat în clonț și cu ăia și ei au scos spray-ul și l-au liniștit.

(Fac o mică paranteză aici: dacă întâmplarea asta s-ar fi petrecut afară, poliția l-ar fi curentat bine și ar fi făcut cel puțin 30 de zile de pușcărie. Aici a luat niște spray în bot – eu zic că a scăpat ieftin).

Bun. Melteanul era pe jos. Polițistul a chemat Salvarea, dar deh, te pui cu prostul? era viteaz – a zis ca n-are nevoie de Salvare și a plecat acasă. Mai târziu i s-a făcut rău și a murit.

Din câte știu eu nu se moare de la spray paralizant; cel mai probabil alta a fost cauza și spray-ul (poate) doar a amplificat efectul. Nu știu și nu mă pronunț.

În schimb am o urare pentru ăla de-a crăpat: Trăiești din banii noștri, koae. Și tot din banii noștri bei. Și mai ai tupeu să faci scandal, că ești cretin.

MORI BĂ.

Vreau să donez o sumă pentru avocatul care o să-l apere pe polițist.


Edit: Am aflat de ce-a murit ăla: meningită purulentă. Da’ băutura-i bună, fir-ar mama ei.

Treceți, frate, pe HTML5. Cu cât mai mulți, cu atât mai repede scăpăm de mizeria aia de flash player.

http://www.youtube.com/html5